Sursa foto: Shutterstock
Raportul publicat luni, 9 martie 2026, de Institutul Internațional de Cercetare pentru Pace de la Stockholm (SIPRI) confirmă o tendință alarmantă: volumul transferurilor internaționale de arme majore a crescut cu 9,2% în perioada 2021–2025 față de intervalul anterior. Această accelerare, cea mai mare înregistrată după deceniul 2011–2015, este alimentată aproape exclusiv de o cerere fără precedent în Europa, unde importurile de armament s-au triplat (+210%). Într-o lume marcată de percepția unei amenințări rusești persistente și de instabilitatea din Orientul Mijlociu, „scutul de fier” al continentului european a devenit principala destinație pentru tehnologia militară globală, reprezentând acum o treime din totalul importurilor mondiale.
Ucraina a devenit oficial cel mai mare importator de arme din lume în această perioadă, absorbind 9,7% din livrările globale, urmată îndeaproape de India, care își menține poziția a doua pe fondul tensiunilor de durată cu Pakistanul și China. Analiza SIPRI subliniază că, în timp ce Europa se înarmează într-un ritm frenetic, alte regiuni precum Africa (-41%) sau Asia și Oceania (-20%) au înregistrat scăderi ale importurilor, semn că resursele de securitate ale planetei se concentrează masiv pe flancul estic al NATO și pe zonele de conflict activ. Inutilitatea vechilor politici de „dividend al păcii” este acum evidentă, statele europene investind masiv în avioane de luptă de ultimă generație (în special F-35) și sisteme de apărare aeriană cu rază lungă de acțiune.
La capitolul furnizori, Statele Unite și-au consolidat poziția de lider absolut, controlând 42% din piața globală, în timp ce Franța își menține locul al doilea cu o cotă de 9,8%. Cea mai spectaculoasă prăbușire aparține Rusiei, ale cărei exporturi au scăzut cu 64%, lăsând un gol pe piață pe care Germania și Italia l-au umplut rapid. Germania a depășit China, devenind al patrulea exportator mondial, o treime din livrările sale fiind direcționate către Ucraina și alți aliați europeni. Această reconfigurare a puterii militare arată că procedurile de achiziție s-au accelerat, ignorând adesea barierele birocratice din trecut, într-un efort colectiv de a răspunde unei realități geopolitice în care forța armată a redevenit principalul instrument de negociere.
