De Redactia 
Radu Theodoru a murit la 101 ani. A murit ca veteran de război, ca fost general al Armatei Române, dar și ca om aflat, în ultimele luni de viață, sub presiunea totală a statului pe care l-a servit. Indiferent de opiniile sale politice, de derivele ideologice sau de anchetele aflate în curs, un fapt rămâne imposibil de ignorat: statul român a ales să-l trateze ca pe un pericol public în chiar ultimul act al vieții sale.
Cu doar câteva săptămâni înainte de percheziții, același stat – prin ministrul Apărării – îi trimitea o scrisoare oficială de felicitare, în care îl numea „exemplu de curaj, devotament și sacrificiu”. Apoi, fără nicio explicație publică de substanță, a urmat ruptura: scuzele ministrului, delimitările instituționale, perchezițiile DIICOT în casa unui om de 101 ani, invocarea trădării, a loviturii de stat, a amenințării la adresa ordinii constituționale.
Nu justiția este problema aici. Statul are dreptul și obligația să investigheze orice suspiciune gravă, indiferent de vârstă sau trecut. Problema este măsura, coerența și demnitatea. Un stat matur știe să aplice legea fără a-și umili simbolurile, fără a transforma finalul unei vieți într-un spectacol de forță instituțională disproporționată.
Radu Theodoru nu a fost un personaj simplu. A fost acuzat că a avut poziții radicale, unele condamnabile, a promovat teze antisemite, a frecventat cercuri politice extremiste și a cultivat o retorică antioccidentală. Toate acestea sunt presupuse fapte care pot și trebuie să fie analizate critic și legal. Dar ele erau cunoscute de ani de zile. Nu au apărut brusc la 101 ani. Nu justifică graba, dramatismul și teatralitatea intervenției statului exact în ultimele sale zile.
Ceea ce rămâne după moartea lui Theodoru nu este doar o controversă juridică, ci o pată morală asupra modului în care statul român își gestionează relația cu propriii veterani. Nu pentru a-i absolvi de greșeli, ci pentru a păstra o minimă decență instituțională. Statul care decorează, felicită, apoi se scuză și, în final, percheziționează, transmite un mesaj periculos: simbolurile sunt utile doar cât timp sunt convenabile.
Moartea lui Radu Theodoru închide un dosar biologic, nu și unul moral. Anchetele își vor urma cursul, istoricii vor judeca ideile, iar societatea va continua dezbaterea. Dar rămâne o întrebare care nu ține de drept, ci de conștiință: ce spune despre un stat faptul că își tratează eroii ca pe suspecți înainte să le aprindă o lumânare?
Un stat care nu știe să-și închidă conflictele cu decență riscă să-și piardă nu doar memoria, ci și legitimitatea morală.