De Redactia 
Situația de la Jandarmeria Capitalei este un exemplu perfect al modului în care funcționează administrația românească: atunci când se greșește în calcularea unor drepturi salariale, nota de plată este trimisă către cei mai vulnerabili – angajații de rând. Aproape 3.000 de subofițeri și ofițeri au primit somații să restituie sume de bani, în medie 1.200 de lei, din cauza unei erori de calcul comise chiar de structura responsabilă. Iar dacă nu acceptă să semneze angajamentele de plată, sunt amenințați că vor fi dați în judecată.
Ironia este amară. Statul român, care în 2024 a justificat majorările de până la 30% în sistemul de ordine publică prin teama de demisii și prin deficitul acut de personal, se întoarce acum împotriva propriilor oameni. Același stat care cere fidelitate absolută și sacrificiu, transmite jandarmilor că, dacă au primit bani necuveniți din vina unei erori instituționale, tot ei trebuie să acopere paguba. „Ordinul se execută, nu se discută” devine, în acest caz, nu doar un clișeu militar, ci și un mecanism abuziv prin care responsabilitatea este transferată către executanți.
Mai grav, somațiile nu îi vizează doar pe cei activi, care pot fi constrânși să accepte situația, ci și pe foștii angajați trecuți în rezervă. Aceștia contestă decizia și avertizează că vor merge în instanță. Este, de fapt, singura reacție firească: dacă statul recunoaște că a calculat greșit, atunci tot statul ar trebui să suporte consecințele, nu cetățenii care au primit sumele în baza unor documente oficiale, cu bună-credință.
Pe de altă parte, peste 700 de jandarmi vor primi bani în plus, retroactiv, pentru că au fost dezavantajați de aceleași erori de calcul. Această situație dublă – unii trebuie să dea înapoi, alții primesc – dezvăluie absurdul unei administrații incapabile să își gestioneze corect propriile decizii financiare. În loc să fie un sistem solid, care să garanteze predictibilitate, statul devine un joc de loterie în care drepturile salariale depind de greșelile de contabilitate ale unor funcționari.
Cei aflați la vârful Jandarmeriei încearcă să minimalizeze situația, mutând pe altă funcție cadrul militar considerat responsabil de eroare. Dar mutarea nu este asumare. Ea este doar un gest birocratic menit să bifeze un vinovat formal, în timp ce adevărata problemă – responsabilitatea instituției – rămâne nerezolvată.
Dincolo de caz, rămâne o întrebare: câtă loialitate mai poate pretinde statul de la cei pe care îi tratează ca pe simpli executanți, buni de pedepsit pentru greșeli pe care nu le-au comis?