Editorial: Ilie Bolojan și linia periculoasă dintre reformă și stigmatizare

Declarațiile recente ale premierului Ilie Bolojan despre numărul mare de persoane cu handicap din România și despre existența unor posibile abuzuri în acordarea certificatelor ridică o problemă reală, dar modul în care această temă este împinsă în spațiul public riscă să producă o nedreptate majoră: stigmatizarea unei întregi categorii de cetățeni vulnerabili pentru eșecurile statului român.

Faptul că premierul vorbește despre un birou vamal cu 11 angajați, dintre care nouă sunt persoane cu handicap, sau despre comune cu procente „neobișnuit de mari” de beneficiari poate fi un semnal de alarmă administrativ. Dar acest semnal nu ar trebui să fie urmat de soluții colective care lovesc exact în cei pe care statul are obligația constituțională și morală de a-i proteja. România nu are „prea multe persoane cu handicap”, ci are, cel mai probabil, un sistem deficitar de verificare, control și responsabilizare a celor care eliberează certificatele.

Statul român este singurul responsabil pentru validarea acestor documente. Dacă există medici, comisii sau funcționari care au semnat certificate nejustificate, răspunderea este exclusiv a instituțiilor publice. Nu a beneficiarilor reali. A pune sub semnul întrebării drepturile tuturor persoanelor cu handicap pentru că statul nu și-a făcut treaba înseamnă a muta vina de la autorități spre cei mai slabi din sistem.

Editorial vorbind, problema nu este că persoanele cu handicap beneficiază de facilități fiscale sau de sprijin social. Problema este că statul a tolerat ani la rând excepții necontrolate, fără audituri serioase, fără controale periodice și fără sancțiuni reale. Este mult mai comod politic să vorbești despre „statistici care nu sunt în regulă” decât să explici de ce ministerele, direcțiile de sănătate publică și comisiile de evaluare nu au fost verificate la timp.

În plus, amestecarea discursului despre echitatea fiscală cu cel despre dizabilitate este extrem de riscantă. Da, este legitim ca statul să caute venituri pentru autoritățile locale și să discute despre impozite pe proprietate. Dar echitatea nu înseamnă uniformitate oarbă. Echitatea înseamnă tratament diferențiat pentru situații diferite. Persoanele cu handicap nu pornesc de la aceeași linie de start cu restul populației, iar acest lucru este recunoscut nu doar moral, ci și juridic, inclusiv prin legislația europeană și internațională.

Dacă există aproape un milion de persoane cu handicap în România, soluția nu este să suspectăm automat fraude, ci să ne întrebăm de ce prevenția, medicina, infrastructura și politicile de incluziune au eșuat atât de grav încât au produs aceste cifre. Iar dacă o parte dintre certificate sunt false, răspunsul corect este unul simplu și dur: controale, anchete, dosare penale și retragerea drepturilor strict acolo unde se dovedește frauda.

Un stat matur nu taie drepturi „preventiv” și nu sugerează că sprijinul social este o problemă. Un stat matur își face ordine în propriile instituții. Altfel, mesajul transmis este periculos: că vulnerabilitatea devine suspectă, iar drepturile pot fi oricând negociabile dacă bugetul este sub presiune.

Într-o Românie care se declară europeană și solidară, adevărata reformă nu începe cu persoanele cu handicap, ci cu statul care a închis ochii prea mult timp.