De Redactia 
Sursa foto: Inquam Photos
Congresul PSD de vineri, în care Sorin Grindeanu a fost ales președinte al partidului cu 2.787 de voturi „pentru”, a fost mai degrabă o demonstrație de forță internă decât o expresie a reînnoirii. Sub lozincile „unității” și „responsabilității”, social-democrații au pus în scenă o reuniune previzibilă, în care aplauzele, discursurile despre „grija față de români” și atacurile la adresa dreptei au ascuns o realitate simplă: PSD este astăzi tot atât de parte din putere pe cât sunt partenerii pe care îi critică.
Grindeanu și-a început mandatul cu un discurs dublu – de opoziție și de guvernare în același timp. A acuzat partidele de dreapta de austeritate și de ipocrizie, spunând că „se mint că sunt de dreapta, deși au lucrat toată viața la stat”. Totuși, guvernul care a adoptat pachetele de măsuri contestate, tăierile și majorările de taxe are semnătura PSD pe fiecare decizie. Toate acele politici „de dreapta” pe care le denunță Grindeanu au trecut prin Parlament cu voturile social-democraților și cu miniștri PSD așezați confortabil la masa guvernării.
În sală s-au reunit foști lideri, de la Victor Ponta la Adrian Năstase și Marcel Ciolacu – o fotografie de familie a unui partid care, deși vorbește despre „schimbare” și „modernizare”, își poartă trecutul ca pe un trofeu. PSD a fost prezent la putere, sub diverse forme, aproape neîntrerupt în ultimii 35 de ani. A guvernat direct, a sprijinit din umbră sau a participat la toate formulele de „stabilitate națională”. În tot acest timp, s-a hrănit constant din ceea ce pretinde că vrea să reformeze: un stat greoi, controlat politic, în care loialitatea cântărește mai mult decât competența.
Lia Olguța Vasilescu a întrebat, în timpul congresului, dacă PSD mai este „ascultat” în coaliție sau dacă e „pus doar în geam când vine factura”. O întrebare legitimă, dar care ignoră faptul că partidul nu a fost niciodată doar decor. PSD a girat toate guvernările din ultimul deceniu, fie direct, fie prin tăcere. A negociat funcții, a controlat instituții și a menținut mecanismele de influență care fac imposibilă orice reformă reală.
Prin modificarea statutului, PSD a decis să renunțe la eticheta de „progresist”, reafirmând valorile tradiționale. Dar problema partidului nu este ideologică, ci morală. De 35 de ani, PSD vorbește despre oameni, dar își protejează elitele. Promite reforme, dar conservă rețelele. Se prezintă ca o forță a stabilității, dar e principalul responsabil pentru blocajul cronic al administrației românești.
Ceea ce s-a întâmplat la congres nu a fost o revoluție internă, ci o reciclare. Grindeanu, fost premier, fost ministru, fost demis și reactivat, este produsul tipic al partidului: loial sistemului, adaptabil și mereu „disponibil”. În jurul său, aceeași figuri – Manda, Negrescu, Ivan, Firea, Vasilescu – un nucleu de oameni care au trecut prin toate combinațiile de putere, dar continuă să vorbească despre „schimbare” ca despre o promisiune abstractă.
În discursurile de la congres, PSD a jucat din nou rolul partidului care „se luptă cu dreapta”, deși a votat cot la cot cu ea fiecare măsură nepopulară. A denunțat austeritatea, dar a votat bugetele de austeritate. A condamnat populismul, dar l-a practicat cu rafinament în fiecare campanie. A vorbit despre oameni, dar a ignorat constant nevoile reale ale acestora atunci când a avut puterea să schimbe ceva.
Congresul PSD din 2025 a fost, în fond, o reluare a aceluiași scenariu: un partid care mimează opoziția deși se află la guvernare, care vorbește despre responsabilitate deși a cultivat dependența instituțională și care promite un „nou început” de fiecare dată când își înnoiește conducerea. PSD nu e nici de stânga, nici de dreapta. E partidul care se adaptează la orice putere, atâta vreme cât rămâne aproape de butoane.
După 35 de ani de dominație politică, PSD nu mai are nevoie să câștige alegeri pentru a controla România. O face prin reflex, prin rețele, prin complicități și printr-o capacitate inegalabilă de a fi peste tot și nicăieri în același timp. Iar congresul de azi n-a făcut decât să confirme încă o dată că, indiferent de nume și discursuri, partidul nu se reinventează — doar se reactivează.