Nicușor Dan și teama de „Pădurea spânzuraților”

Președintele României, Nicușor Dan, a ales din nou confortul poeziei atunci când realitatea cere proză aspră. În timp ce Prahova fierbe fără apă, spitalele blochează paturi, baraje se golesc sub ochii autorităților, iar instituțiile se scuză una pe alta, președintele țării ne vorbește despre filmul pe care „nu mai are curajul să-l vadă a doua oară”. Un fel de confesiune emoțională care, în alte circumstanțe, ar fi părut simpatică. Dar spusă acum, în plină criză, capătă aerul unui refugiu deliberat, al unei încercări de a muta discuția dinspre responsabilitate spre metafizică.

Nicușor Dan laudă onestitatea actorului Victor Rebengiuc față de personajele sale. Frumos spus. Dar onestitatea actorilor nu compensează lipsa de onestitate a politicienilor. Iar tensiunea dintre actor și rol, pe care președintele o descrie poetic, ar fi poate util de analizat chiar în ograda politică, unde prea mulți joacă un rol cu totul diferit de ceea ce sunt sau de ceea ce livrează. Dacă tot suntem la capitolul „modele morale”, poate că primul model ar trebui să fie chiar liderii care vin în fața publicului, nu actorii chemați să umple golul de credibilitate al clasei politice.

Președintele spune că asumarea unei opinii în spațiul public „necesită curaj”. Perfect adevărat. Curaj ar fi însemnat să spună limpede cine răspunde pentru dezastrul de la Paltinu, nu să se încurce în fraze despre proiectanți și scenarii de risc. Curaj ar fi însemnat să explice de ce instituțiile nu comunică, de ce fiecare pasează responsabilitatea, de ce cetățenii rămân fără apă în 2025 într-o țară europeană. Curaj nu e să spui că „Pădurea Spânzuraților” te emoționează prea tare ca să-l revezi. Asta e, cel mult, o anecdotă de gală.

Când un președinte vorbește mai mult despre filme decât despre disfuncțiile statului, nu cultura e problema. Politica este. Și mai ales modul în care cultura e folosită ca paravan: un discurs cald, estetic, menit să îmblânzească imaginea unei puteri care evită să își asume consecințele propriilor erori. România nu duce lipsă de emoție artistică. Duce lipsă de conducători care să nu se ascundă în spatele ei.

Iar dacă Nicușor Dan crede că societatea are nevoie de repere morale — și are perfectă dreptate — atunci primul reper ar trebui să fie chiar cei care o conduc. Iar rolul unui președinte nu este să ne explice de ce un film l-a impresionat atât de mult încât se teme să-l revadă. Rolul lui este să se uite, fără teamă, la ceea ce se întâmplă acum în România — și să acționeze în consecință.