De Redactia 
În politica românească despărțirile „amiabile” sunt exact ca promisiunile din campanie: se rostogolesc cu atâta delicatețe încât nici nu-ți dai seama când ai fost împins pe scări. Așa s-a întâmplat și cu relația dintre președintele Nicușor Dan și consilierul său, Ludovic Orban, o colaborare care a început cu pretenții de profesionalism și s-a încheiat, previzibil, într-o ceață densă de justificări subțiri.
Orban află peste noapte că nu mai este în echipa prezidențială și se miră că totul s-ar fi rupt din cauza „unui fleac”. Președintele, în schimb, vorbește despre o încheiere „de comun acord”. România poate respira liniștită: instituțiile funcționează impecabil când adevărul are trei versiuni înainte de prânz. În realitate, ruptura pare rezultatul întâlnirii dintre un președinte tot mai derutat în propriul rol și un consilier care a înțeles funcția mai degrabă ca pe o prelungire a studioului TV, decât ca pe un birou de strategie.
Faptul că Orban a fost revocat pentru „apariții publice excesive” e, în fond, o ironie istorică. Vorbim despre un politician care, în perioada pandemiei, nu a avut niciodată deficit de vizibilitate, doar de rezultate. Dacă performanța de atunci ar fi fost criteriu pentru intrarea la Cotroceni, multe uși ar fi rămas ferecate. Dar în politica românească, memoria e scurtă, iar fotoliile se ocupă repede, mai ales când nu există niciun criteriu real, în afară de oportunitate.
Nicușor Dan, altfel prezentat drept matematicianul rece și meticulos, pare să descopere acum că politica nu se rezolvă ca o ecuație cu două necunoscute. Și că un consilier cu istoric complicat îți poate complica și mai mult propria imagine. Oricât ar insista Președinția că despărțirea a fost liniștită, tonul lui Orban, mirat, dar nu și dezamăgit ridică întrebarea simplă: de ce a fost numit, de fapt, dacă un singur comentariu TV a zgâlțâit clădirea Cotrocenilor?
Rămâne impresia amară și previzibilă a unei administrații care funcționează pe bază de impuls, nu pe criteriu. Un președinte care pare depășit de propriile exigențe și un consilier ale cărui ieșiri publice au devenit mai importante decât atribuțiile. Un final care nu surprinde pe nimeni. Pentru că atunci când pui împreună un lider indecis și un politician pentru care expunerea e o a doua natură, inevitabil ajungi la concluzia că nu e vorba despre „un fleac”, ci despre o nepotrivire fundamentală.
Și despre o țară care continuă să fie condusă după aceeași rețetă: improvizație, reacție, cosmetizare. Iar când machiajul se scurge, rămâne doar realitatea crudă, cinică, previzibilă și obositor de românească.