Promulgarea, între datorie și imagine: cum se „vinde” publicului normalitatea administrativă drept gest eroic

În peisajul politic actual, exercitarea atribuțiilor constituționale de rutină a devenit o sursă inepuizabilă de capital politic, într-o strategie de imagine în care normalitatea administrativă este ambalată drept succes excepțional. Mesajele recente transmise de Nicușor Dan, privind promulgarea unor legi esențiale pentru sănătatea publică și siguranța ordinii de stat, ilustrează o tehnică de comunicare ce mizează pe confuzia cetățeanului între procesul de legiferare și etapa finală, pur birocratică, a semnării decretelor de către Președinte.

Prin anunțarea cu fast a legii privind vaccinarea anti-HPV și a celei referitoare la dotarea polițiștilor locali cu camere audio-video, șeful statului recurge la o formă de asumare a meritelor care aparțin, în realitate, Guvernului și Parlamentului. În arhitectura constituțională a României, promulgarea unei legi nu este un act de voință politică facultativă sau o inițiativă personală a Președintelui, ci o obligație procedurală prevăzută de Articolul 77 din Constituție. Transformarea acestui gest mecanic într-un mesaj cu puternică încărcătură emoțională, cum este cazul referirii la lupta pentru viață în contextul vaccinării, servește scopului de a umaniza o funcție care, în aceste momente, acționează strict ca un mecanism de validare formală.

Analizând detaliile tehnice oferite în postările președintelui, de la termenele de păstrare a înregistrărilor video până la gratuitatea serviciilor medicale, se observă o tentativă clară de a proiecta imaginea unui arhitect al acestor soluții. Totuși, nicio virgulă din textele acestor reglementări nu a fost scrisă la Palatul Cotroceni. Ele sunt rezultatul unor luni de dezbateri parlamentare, amendamente și avize de specialitate. Prin omiterea acestui parcurs instituțional, mesajul prezidențial creează o falsă dependență între drepturile cetățeanului și semnătura liderului, sugerând că accesul la testări medicale sau transparența poliției sunt concesii făcute direct de către Președinte.

Această strategie de „PR pe fișa postului” erodează încrederea în mecanismul democratic, lăsând impresia că instituțiile funcționează doar prin impulsuri de la vârful statului. În loc să fie prezentate ca o dovadă de cooperare instituțională firească, promulgările sunt tratate ca victorii personale, un spectacol administrativ menit să umple agenda publică cu gesturi de birou ridicate la rang de reformă. Pentru un observator atent, acest tip de comunicare nu este altceva decât o încercare de a colecta dividende politice dintr-o rutină obligatorie, transformând o zi obișnuită de muncă la Administrația Prezidențială într-o succesiune de „acte eroice” care, în fapt, reprezintă doar îndeplinirea sarcinilor de serviciu.