De Redactia 
Sursa foto: declic.ro
Proiectul de lege inițiat de AUR, care impune organizațiilor neguvernamentale obligația de a-și publica toate sursele de finanțare, a declanșat un adevărat război ideologic în spațiul public românesc. Disputa scoate la iveală o tensiune profundă între nevoia de transparență a entităților care influențează decizia politică și rezistența sectorului asociativ, care vede în acest demers o metodă de intimidare. În timp ce susținătorii legii argumentează că este imperativ ca publicul să cunoască cine finanțează „vocile” care dictează politici publice sau fac cenzură pe rețelele sociale, opoziția, condusă de USR, cataloghează inițiativa drept o tentativă de control autoritar, similară legislației din Rusia.
Problematica centrală rezidă în transformarea unor ONG-uri în actori politici hibrizi. În ultimul deceniu, granița dintre activismul civic și implicarea guvernamentală s-a estompat periculos. Există organizații care, deși juridic sunt private, participă direct la elaborarea actelor normative, dețin locuri în consilii consultative la cel mai înalt nivel și se întâlnesc public cu miniștri și șefi de agenții. Atunci când aceste entități sunt finanțate masiv din surse externe, fie ele fundații internaționale sau entități statale străine, se ridică problema legitimității și a suveranității. Transparența totală ar permite cetățeanului să înțeleagă dacă un anumit lobby pentru o lege de mediu, digitalizare sau justiție reprezintă un interes național autentic sau agenda unui finanțator extern care dorește să interfereze în mecanismele statului român.
Reacția USR este cu atât mai frapantă cu cât partidul s-a născut sub stindardul transparenței radicale. Faptul că astăzi „strigă ca din gură de șarpe” împotriva unei măsuri care nu face altceva decât să scoată la lumină fluxurile financiare indică o schimbare de paradigmă tactică. Acuzația de „intimidare în stil putinist” este o armă retorică menită să blocheze dezbaterea pe fond: de ce ar fi periculos ca publicul să știe de unde vin banii? Dacă activitatea unui ONG este onestă și în beneficiul societății, proveniența fondurilor nu ar trebui să constituie un motiv de teamă. Totuși, teama USR și a rețelelor de ONG-uri afiliate sugerează că deconspirarea finanțărilor ar putea scoate la iveală o corelare directă și sistemică între anumite partide și „brațele civile” care le susțin mediatic și logistic.
Efectul cel mai periculos al lipsei acestei legi este tocmai această simbioză netransparentă între ONG-uri și partide. Atunci când organizațiile civice acționează ca agenți de propagandă sau ca instrumente de cenzură în social media, sub masca „verificării faptelor” (fact-checking), dar sunt finanțate de grupuri cu interese politice clare, procesul democratic este viciat. O corelare dovedită prin cifre ar putea distruge aura de „independență” a multor formatori de opinie și jurnaliști, forțându-i să își asume statutul de agenți de influență. În final, legea propusă de AUR nu ar trebui privită ca un atac la adresa societății civile, ci ca un filtru de igienizare a spațiului public, menit să protejeze suveranitatea statului de interferențe străine mascate sub paravanul generos al activismului neguvernamental.