Sindromul „L’État, c’est moi”: Nicușor Dan/România

Saga escortării aeronavei prezidențiale deasupra Elveției a încetat demult să mai fie o simplă neînțelegere de protocol, devenind simptomul unei maladii mai vechi a politicii românești: tentația liderului de a-și confunda propria imagine cu onoarea țării. Ceea ce ar fi trebuit să rămână o notă de subsol onorantă despre profesionalismul piloților români și solidaritatea statului în fața tragediei de la Crans-Montana a fost transformat, prin grija aparatului de PR de la Cotroceni, într-o „victorie planetară” de o factură jenantă. Nicușor Dan nu s-a mulțumit cu realitatea, aceea a unui stat care și-a făcut datoria trimițând un avion Spartan să salveze răniți, ci a simțit nevoia să „gonfleze” o procedură banală de poliție aeriană, transformând o verificare de rutină a elvețienilor într-un omagiu adus propriei excelențe.

Eroarea de calcul a președintelui este cu atât mai stridentă cu cât, pentru prima dată, masca de lider calm și rațional a căzut, lăsând la vedere un politician irascibil, dispus să folosească cele mai grele cuvinte din arsenalul demagogic pentru a-și acoperi o gafă de imagine. Reacția sa tăioasă, în care acuză presa că prin simpla verificare a faptelor comite un „atac la adresa imaginii și credibilității țării”, este nu doar disproporționată, ci și periculoasă. Este un reflex autoritar de a se ascunde în spatele tricolorului atunci când ești prins cu „minciuna de PR” pe picioare scurte. Să pretinzi că imaginea României este știrbită pentru că un jurnalist a avut îndrăzneala să ceară un punct de vedere oficial de la Berna este o formă de șantaj emoțional care nu are ce căuta într-o democrație europeană în anul 2026.

Insolența cu care președintele a ales să se războiască cu un singur jurnalist, sub umbrela generică a „unei părți a presei”, arată un lider care și-a pierdut busola priorităților. În loc să gestioneze marile dosare ale țării, Nicușor Dan își consumă energia și autoritatea instituțională în conflicte inutile, încercând să valideze o interpretare poetică a regulamentelor de zbor. Publicarea înregistrării audio cu turnul de control din Zürich a fost mutarea disperată a cuiva care nu înțelege că politețea unui controlor de trafic civil nu transformă o misiune militară de identificare într-o gardă de onoare. Prin acest gest, președintele nu a făcut decât să confirme că este mai preocupat de osanalele de pe Facebook decât de rigoarea faptelor.

Cea mai tristă parte a acestei cascade de dezinformări este transferul forțat de favorabilitate. România, ca țară, a făcut un gest normal de umanitate pe 1 ianuarie, trimițând aeronava Spartan în cele șase zboruri umanitare care au salvat vieți. Aceea era adevărata sursă de credibilitate a țării. Prin încercarea de a „încăleca” acest merit colectiv și de a-l transforma într-un accesoriu de imagine personală, Nicușor Dan a reușit performanța de a mânji exact lucrul pe care pretindea că îl apără. Credibilitatea nu se construiește prin „cascadorii de PR” și nici prin amenințări la adresa jurnaliștilor, ci prin onestitatea de a admite că uneori o escortă este doar o verificare de rutină, iar un președinte este, în cele din urmă, doar un slujbaș al statului, nu statul însuși.