O nouă apariție editorială de excepție la Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei: „Dincolo de cer”, semnat de Alin Crivineanu. Volumul propune o estetică a vibrației, unde cuvintele se nasc din umbre și tăcerile capătă formă vizuală.
Poeziile incluse în acest volum reprezintă „oglinzi sparte” în care se reflectă fragmentele unui suflet ce celebrează frumusețea imperfecțiunii. Autorul explorează starea de „clipă suspendată”, în care emoția se topește în imagine, transportând cititorul într-un spațiu metafizic, situat la granița dintre dorința de a înțelege și teama de a afla.
Tematica volumului este diversă și provocatoare, abordând de la „spiritul soldatului” care merge spre infinit cu genunchii zdrobiți, până la fragilitatea existențială din „Avalanșa” sau meditația asupra timpului. „Dincolo de cer nu este o destinație, ci o trecere”, explică autorul, subliniind că versurile sale sunt menite să aprindă o lumină în cel care le parcurge.
Prin „Dincolo de cer”, Alin Crivineanu reușește să transforme poezia dintr-un simplu exercițiu al minții într-o „mișcare interioară”, o respirație care se întoarce spre esență.
Recenzie Grigore Radoslavescu (scriitor și jurnalist):
„Cuprins de magia poeziei
Poezia este logodna dintre puterile unei limbi şi frumuseţea ei. Este fecioara şi mireasa ei. Unele dintre marile poeme ale celor ce s-au răstignit pe graiul lor, dacă sunt rostite sub cerul liber, te minunează, iar dacă sunt rugate în Biserica Domnului, te mântuiesc.
Care, cum visează Alin Crivineanu, îți arată o Cale:
Ridicaţi-vă din genunchi,
cerul e atât de aproape,
iar voi orbecăiţi haotic
după mucuri de lumânări.
Împreunaţi-vă mâinile
pentru o nouă rugăciune,
nu pentru a strânge
mânerul sabiei ucigaşe.
Aplecaţi-vă frunţile
pentru a fi binecuvântaţi,
căci orice păcat
cere a fi iertat.
Luminaţi-vă calea
spre mântuire.
De poezii nu te poți plictisi; odată ce vrajă lor a pus stăpânire pe ține, nu mai ai cum să scapi, îți vei dori să citești tot mai multe poezii, să te lași cuprins de magia lor, de ,,melodia vorbelor” ei:
O singură sămânță
e de-ajuns
să răsară în noi
copacul puternic
pe care vom clădi
idealurile ascunse.
Nu vom ști
în urcarea continuă
printre crengi
dacă vom ajunge vreodată la capăt,
căci ne vom pierde
în infinit.
Poezia este, de fapt, un regat al setei de frumos şi de inefabil. Este stare de ghenoză şi gnoză, fâlfâit a două aripi care îmbrăţişează la un loc şi ziua, şi noaptea, două surori care nu s-au uitat niciodată una pe alta. Cu toate că poezia este un domeniu fascinant al artei, nu poate fi înțeleasă de oricine, ci doar de cei care au primit harul de a o aprecia la adevărat ei valoare:
astăzi nu se mai scriu capodopere deoarece locurile din istoria literaturii sunt ocupate
şi nu se poate întoarce de la tipar ultima ediţie de lux
eu nu pot emite pretenţii, pentru că ei scriau la lumina opaiţului
iar eu scriu direct din tastatură, sub lumina lămpii de birou
aşa că am renunţat să ies în evidenţă în acest fel,
mi-am dat părul cu gel, am făcut tuning audio,
am învăţat cât de expresivă e comunicarea prin invective
apoi am ieşit în cartier cu lecţia tupeului învăţată
şi acum toată lumea îmi apreciază constituţia atletică,
modul elegant de a-mi impune opiniile cu pumnul,
spunându-mi fără intenţii ascunse că sunt valoros
eu însă ţintesc mai sus: de mâine intru în politică
Universul poeziei îi este necesar omului pentru că prin el omul trăiește o lume transfigurată, aceea a marilor lui aspirații către împlinire. Poezia este ceva definitoriu ființei omului, semn că suntem frânți din sfere mult mai înalte decât acelea pe care le vedem cu simțurile.
Poezia este graiul lui Dumnezeu pus în inima noastră și se întâlnește, în final cu rugăciunea. Lamartine a numit-o limba completă, limba prin excelență, arta în care omul e cuprins în întreaga sa umanitate.
Poezia înseamnă frumusețe și adevăr, îndemn la puritate și împlinire. Ea va trăi cât va trăi omul.”
