De Redactia 
Sursa foto: facebook/nicusordan.ro
Evocarea evenimentelor din 13-15 iunie 1990 reînvie în fiecare an discursul despre vulnerabilitatea democrației românești în fața abuzului de putere. Mesajele publice transmise de președintele Nicușor Dan și de Ilie Bolojan, cu ocazia comemorării a 36 de ani de la acele evenimente negre, punctează corect cinismul regimului Iliescu și rana istorică lăsată de utilizarea forței brute împotriva aspirațiilor civice. Amândoi liderii subliniază că democrația nu înseamnă doar alegeri, ci și respect pentru libertatea de exprimare, asimilarea trecutului fiind singura cale spre vindecare, în timp ce lipsa unui verdict clar al justiției la atâtea decenii distanță rămâne o pată de nepermis. Totuși, plasate în contextul politic contemporan, aceste declarații solemne capătă o pronunțată notă de ipocrizie și contradicție. Pentru mulți observatori ai scenei publice, condamnarea fermă a derapajelor antidemocratice din trecut contrastează flagrant cu realitatea recentă din anul 2024, când suspendarea și anularea procesului electoral au reprezentat, din punct de vedere al mecanismelor democratice, cea mai mare dramă adusă dreptului fundamental la vot în istoria modernă a țării.
Narațiunea oficială promovată de la vârful statului se concentrează pe ideea că statul trebuie să fie întotdeauna de partea cetățeanului, niciodată împotriva lui. Cu toate acestea, din perspectiva criticii politice, actuala configurație a puterii și chiar legitimitatea politică directă a unor lideri de top sunt strâns legate de deciziile excepționale din toamna anului 2024. Anularea alegerilor din acel an, justificată la momentul respectiv prin rațiuni de securitate națională și combatere a unor influențe hibride, a creat un precedent periculos, suspendând de facto voința populară exprimată la urne. Ironia sorții face ca beneficiarii direcți ai acelui vid constituțional și ai reașezării ulterioare a scenariului politic să fie tocmai liderii care astăzi deplâng represiunea antidemocratică. În timp ce Mineriada a reprezentat o agresiune fizică, violentă și profund condamnabilă la adresa opoziției, anularea scrutinului din 2024 a reprezentat o formă administrativă și instituțională de control asupra procesului democratic, mult mai subtilă, dar la fel de dăunătoare pentru spiritul statului de drept.
Această dualitate în interpretarea normelor arată cum clasa politică utilizează adesea standarde duble pentru a-și securiza poziția. Când represiunea este înfăptuită de adversarii istorici, ea este catalogată drept o tragedie provocată de o putere politică cinică, însă când regulile jocului democratic sunt modificate din mers în prezent, acțiunea este îmbrăcată într-o haină a necesității administrative. Deși violența minerilor de la începutul anilor ’90 nu poate fi comparată ca manifestare fizică cu deciziile curților constituționale sau ale instituțiilor din 2024, efectul de fond asupra încrederii în votul universal păstrează o similitudine îngrijorătoare: ambele momente au demonstrat că regulile stabilite pot fi încălcate sau suspendate atunci când miza politică de la vârf o cere. Astfel, celebrarea memoriei victimelor din 1990 riscă să devină doar un exercițiu de imagine civică, golit de substanță, atâta timp cât elitele actuale refuză să aplice aceleași principii de transparență și respect pentru sufragiu în propria lor activitate contemporană.
În cele din urmă, sănătatea morală a unei națiuni nu se poate edifica pe o memorie selectivă, iar consolidarea unei democrații în care abuzurile să nu mai fie posibile implică o consecvență deplină în respectarea mecanismelor electorale din prezent. Justiția istorică este incompletă dacă liderii politici se înclină în fața victimelor din trecut, dar validează și profită de pe urma blocării proceselor electorale din prezent. Într-o democrație autentică, legitimitatea nu se conservă prin anularea proceselor incomode și nici prin discursuri aniversare menite să distragă atenția de la vulnerabilitățile curente ale sistemului. Păstrarea vie a memoriei represiunilor din trecut ar trebui să fie un ghid de bune practici pentru evitarea oricăror forme moderne de control politic asupra votului, reamintind că nicio criză instituțională nu justifică sacrificarea principiului fundamental conform căruia puterea aparține, în mod exclusiv și neîngrădit, poporului.
Crivineanu Alin Iulian