EDITORIAL: Strategia Națională de Apărare, militarizare și putere excesivă a serviciilor în numele securității

Reuniunea CSAT de luni, în care urmează să fie aprobată Strategia Națională de Apărare pentru perioada 2025–2030, ar trebui să fie un moment de claritate strategică pentru România. În schimb, documentul pare mai degrabă expresia unei orientări politice ce privilegiază logica militarizată a statului, într-un context în care „apărarea” devine justificarea preferată pentru orice extindere a puterii executive și a instituțiilor de forță.

Deși România are nevoie de o strategie de securitate adaptată vremurilor, versiunea prezentată de președintele Nicușor Dan pare să urmărească altceva: consolidarea unui model de guvernare în care prioritățile militare domină spațiul civil, iar politicile de securitate devin tot mai puțin despre protejarea cetățeanului și tot mai mult despre protejarea intereselor politice ale clasei conducătoare.

Este greu de înțeles de ce, după ani de discuții publice despre control democratic, transparență și evitarea abuzurilor, România revine la tentația periculoasă de a atribui serviciilor secrete un rol extins în chestiuni care țin de zona civilă și de justiție. În orice democrație matură, serviciile sunt limitate strict la colectarea de informații relevante pentru securitatea națională, nu la monitorizarea potențialelor infracțiuni de corupție.

Aceasta este o sarcină pentru alte instituții ale statului, Parchet, Poliție, ANI, DNA, structuri create exact pentru a preveni concentrarea de putere într-un singur punct. Orice extindere a atribuțiilor serviciilor, mai ales într-un domeniu atât de sensibil precum corupția, slăbește principiul separației puterilor și ridică întrebări serioase despre riscul de abuz.

În loc să ne întrebăm dacă SRI este pregătit pentru un asemenea rol, ar trebui să ne întrebăm dacă statul român este pregătit să își asume consecințele. În istoria recentă, oriunde serviciile au căpătat atribuții extinse, acestea au fost folosite mai devreme sau mai târziu în interes propriu sau în interesul unei elite politice. Puterea necontrolată nu devine niciodată un simplu instrument tehnic — devine întotdeauna un instrument politic.

Mai mult, Strategia lasă impresia că România își redefinește „securitatea” într-un mod convenabil politic: accent pe militarizare, accent pe control, accent pe suspiciune. În schimb, se vorbește prea puțin despre securitatea reală a cetățeanului: sănătate, educație, infrastructură, instituții eficiente, anticorupție funcțională și independentă.

Dacă Strategia Națională de Apărare ar fi un document echilibrat, ar reafirma limitele puterii serviciilor, nu le-ar extinde, ar consolida instituțiile civile, nu le-ar ocoli, ar înțelege că lupta împotriva corupției este un proces democratic, transparent și judiciar, nu unul secret, operativ și executat în absența controlului public.

România are nevoie de apărare, dar nu are nevoie de un stat care confundă securitatea cu supravegherea. Are nevoie de protejarea instituțiilor, dar nu de diluarea lor prin amestecul serviciilor. Are nevoie de anticorupție, dar nu în varianta în care instrumentele de forță devin arbitri morali.

Adevărata apărare a statului român nu începe cu armament, nici cu servicii, nici cu strategii scrise între două declarații politice, începe cu limite clare ale puterii. Cu instituții care își cunosc locul. Cu o democrație care nu se teme de propriile reguli. Iar aceste lucruri nu se obțin prin militarizare ci prin maturitate politică.