De Redactia 
Sursa foto: Hepta
În timp ce românii se pregătesc pentru un an 2026 care se anunță a fi cel mai dur din punct de vedere fiscal din ultimele decenii, Bucureștiul a ales ultima zi a anului pentru a mai trimite un semnal de „generozitate” strategică: 50 de milioane de euro pentru înarmarea Ucrainei. Mesajul de mulțumire venit de la Kiev pare o consolare palidă în fața unei realități crunte care îi așteaptă pe cetățenii români de la 1 ianuarie. Cu impozite care cresc vertiginos, cu pensii și salarii înghețate sub povara deficitului și cu spectrul a zeci de mii de concedieri în sectorul public și privat, întrebarea legitimă care plutește deasupra României nu este „dacă” suntem aliați buni, ci dacă ne mai permitem să fim supraviețuitori.
Contrastul este de-a dreptul violent. Guvernul Bolojan, blocat în instanțe cu reorganizările și hărțuit de scandaluri de impostură academică sau ipocrizie la nivel ministerial, găsește resurse financiare pentru un mecanism de achiziții militare (PURL), dar ridică neputincios din umeri când vine vorba de protejarea puterii de cumpărare a propriei populații. Cele 50 de milioane de euro reprezintă bani munciți de românii care, de mâine, vor vedea cum statul le ia mai mult din buzunar pentru a alimenta o mașinărie de război a cărei eficiență este, prin definiție, efemeră. Investim în armament și muniție care pot fi distruse într-o singură zi de război, în timp ce investițiile în infrastructura critică de acasă, în educație sau sănătate sunt amânate sine die pe altarul „stabilității regionale”.
Există o dimensiune morală a acestui conflict pe care politicienii par să o ignore în discursurile lor despre „independență solidară”. Prelungirea ostilităților prin fluxuri constante de bani și armament nu face decât să alimenteze un ciclu al morții care, dincolo de retorica diplomatică, macină resursele întregii regiuni. În timp ce premierul polonez Donald Tusk vede „pacea la orizont”, România pare să se grăbească să mai arunce câteva vagoane de cărbune în motorul unui război de uzură. Nu este vorba doar de bani, ci de viziune: un stat care își condamnă cetățenii la austeritate severă pentru a finanța un conflict extern riscă să descopere că, la finalul războiului, va avea o țară securizată la granițe, dar ruinată pe interior.
Această „geometrie variabilă” a intereselor pare să funcționeze doar într-un sens. Românii sunt chemați să fie „plurilateralisti” și să înțeleagă mizele mari ale NATO și Washingtonului, dar nimeni nu pare să aplice aceeași geometrie când vine vorba de nevoile imediate ale „prostimii”, termenul care, ironic, a scăpat printre buze chiar în rândul puterii. Dacă 2026 va fi într-adevăr anul în care regenerabilele vor învinge cărbunele, ar fi fost de dorit ca și la București rațiunea economică și grija față de propriul popor să învingă reflexul de a plăti, cu orice preț, biletul de intrare la masa marilor puteri. Pacea nu se construiește doar cu achiziții prioritare, ci și cu stabilitatea socială a celor care, de mâine, vor purta pe umeri povara acestor decizii „curajoase”.
Crivineanu Alin Iulian