De Redactia 
Sursa foto: DPA/Hepta
Decizia premierului interimar Ilie Bolojan și a ministrului interimar de Externe Oana Țoiu de a-l convoca la Ministerul Afacerilor Externe pe ambasadorul Federației Ruse la București, în urma atacului hibrid cu drone atribuit Moscovei pe aeroportul din Leipzig/Halle, a stârnit o dezbatere aprinsă privind limitele de acțiune ale diplomației românești. La prima vedere, demersul poate părea o depășire a competențelor tradiționale, din moment ce incidentul terestru și ancheta penală s-au desfășurat pe teritoriul unui stat terț. Totuși, evaluarea acestei mișcări prin prisma dreptului internațional și a uzanțelor diplomatice contemporane relevă că, deși neobișnuită prin extinderea sa teritorială, măsura se înscrie într-o practică din ce în ce mai frecventă de răspuns colectiv al aliaților din cadrul NATO și al statelor membre ale Uniunii Europene în fața amenințărilor hibride.
Conform Convenției de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice, un stat acreditant (România) are dreptul suveran de a convoca un ambasador străin acreditat pe teritoriul său pentru a-i înmâna proteste, note diplomatice sau pentru a-și exprima poziția oficială. Din punct de vedere al competențelor, nu există un impediment juridic care să interzică MAE să convoace un reprezentant diplomatic pentru evenimente petrecute în afara granițelor naționale, atâta timp cât statul român consideră că acele evenimente afectează securitatea regională, interesele sale strategice sau spațiul aliat din care face parte. În practica diplomatică modernă, convocările „de solidaritate” sau coordonate la nivel de bloc geopolitic sunt folosite ca instrumente de presiune politică și descurajare, transmițând că agresiunea împotriva unui membru NATO sau UE atrage o reacție simetrică și concomitentă din partea întregii comunități aliate.
Totuși, la nivel de oportunitate și tactică diplomatică, gestul nu este lipsit de vulnerabilități. O astfel de măsură își atinge scopul doar dacă este aplicată în mod consecvent și sincronizat de un grup semnificativ de state partenere, altfel, inițiativele izolate pot fi etichetate de partea adversă drept exces de zel sau provocări sterile. Deși din punct de vedere tehnic și al dreptului internațional România are dreptul să utilizeze canalele diplomatice locale pentru a condamna acțiunile unui stat terț, reacția Moscovei va fi, cel mai probabil, una de respingere a legitimității demersului, acuzând o imixtiune nerealistă. În final, ralierea fermă la poziția Berlinului demonstrează dorința României de a proiecta o imagine de aliat loial și activ în arhitectura de securitate europeană, chiar dacă linia dintre solidaritatea strategică și diluarea uzanțelor diplomatice clasice rămâne extrem de subțire.