De Redactia 
Sursa foto: facebook/tanase.stamule
Ascensiunea lui Tănase Stamule, personajul care astăzi pozează în arhitectul austerității salvatoare, reprezintă studiul de caz perfect pentru ceea ce înseamnă „omul nou” al politicii românești: un amestec de titluri academice strălucitoare obținute la Berlin, Strasbourg și București, folosite drept paravan pentru o goliciune de caracter și o aroganță ce par să suplinească orice lipsă de viziune autentică. Născut în Constanța și crescut în spiritul unei ambiții care nu cunoaște nuanțe, Stamule a înțeles rapid că în România postdecembristă un CV „impopotonat” cu studii externe este biletul de aur pentru accesul la resurse, chiar dacă inteligența emoțională și empatia față de cei pe care pretinde că îi reprezintă au rămas corigente la examenul realității.
Traseul său politic este cel al unui „speculant” de profesie, o prezență constantă în anticamerele puterii, care a știut să se adapteze fiecărei schimbări de paradigmă. De la statutul de „copil de trupă” în PD-ul lui Costică Canacheu, până la metamorfoza în liberal de frunte sub umbra protectoare a lui Ludovic Orban, Stamule a demonstrat o agilitate de traseist discret, dar eficient. Nu a fost nevoie să fie ales de popor prin vot direct în funcții de mare anvergură. I-a fost suficient să fie „Joker-ul” din culise, consilierul de stat care șoptește la urechea liderilor și membrul de cursă lungă în consiliile de administrație ale companiilor de stat, de unde și-a clădit o prosperitate financiară ce sfidează orice logică a bugetarului de rând.
Uimitoarea sa evoluție financiară, documentată de la venituri modeste la încasări de aproximativ 9.000 de euro pe lună din multiple surse publice, constituie fundalul pe care acesta își permite acum să predice „economia de austeritate”. Este culmea cinismului ca un personaj care a cumulat funcții la universitate, în CA-uri precum cel al Loteriei Române sau IPROCHIM, și care jonglează cu credite bancare de milioane de lei, să fie cel care pune bazele ideologice ale unor măsuri care strangulează acum nivelul de trai al românilor. Această „doctrină Stamule”, o formă de darwinism social mascat în termeni economici, a găsit ecou în acțiunile unor lideri precum Ilie Bolojan sau Nicușor Dan, care au preluat aceste idei de tăieri brutale și le-au transformat în pachete de legi ce par proiectate într-o bulă de sticlă, fără nicio conexiune cu foamea de investiții reale din mediul rural sau cu nevoile de bază ale populației.
În analizele sale zgomotoase despre „gaura lui Câciu” sau „analfabetismul economic” al adversarilor, Stamule degajă o duhoare politică de o suficiență rară. Disprețul său pentru „untermenșii” din comunele României, pe care îi ceartă public pentru că nu sunt capabili să absoarbă fonduri europene prin punctaje pe care tot „specialiștii” ca el le-au gândit prost, arată un caracter de arendaș modern. Pentru el, investițiile nu sunt un drept al cetățeanului, ci o favoare care trebuie răsplătită cu loialitate politică oarbă. Această aroganță, dublată de o agresivitate verbală ce înlocuiește argumentul cu „virulența” mediatică, îl plasează în categoria celor care consideră că titlul de decan și abilitatea de a vorbi trei limbi îi oferă dreptul de a decide cine merită să trăiască în confort și cine trebuie să suporte povara reformelor lor prost gândite.
Dincolo de paravanul de expert, rămâne imaginea unui parvenit politic care a știut să se mufeze la toate conductele de influență, de la grupările machedonești din PNL până la strategiile de culise pentru Capitală. Articolele care semnalează împrumuturile sale uriașe de la apropiați și bănci nu fac decât să completeze portretul unui om care trăiește într-o lume a tranzacțiilor, unde economia nu este despre oameni, ci despre cifre pe care el să le gestioneze în folos propriu sau al grupului de interese pe care îl deservește. Această „goliciune” este însă ambalată atât de agresiv încât mulți confundă zgomotul cu competența, permițându-i lui Stamule să rămână unul dintre cei mai toxici ideologi ai unei politici de austeritate care riscă să lase în urmă o Românie pustiită de lipsa de viziune și de ura față de semeni.
